Îmi amintesc una din experiențele mele în care am realizat cât de important este sunetul în percepția umană a unei senzații.
Nu țin minte precis, însă cred că era undeva în anul 2005. Pe vremea aceea obișnuiam să merg la film destul de des, însă la cinematografe “clasice”: Studio, Scala ș.a. Mergeam acolo ca să văd câte un film. Într-adevăr, doar vedeam un film. S-ar putea spune că puteam să înlocuiesc acea ieșire la film cu a vedea filmul acasă. Așa este – din punct de vedere al calității nu erau diferențe mari, însă sentimentul era cel care conta: faptul că ieșeam la cinematograf pentru a vedea un film, în general alături de câte o fată drăguță. 
